~capitolul 6: A little soul lost in darkness~

Vântul bătea cu putere ciufulindu-mi parul si amestecându-mi gândurile împrăştiate.Ma uitam la tavanul albastru al grotei ce copia un cer senin, stalactite si stalagmite ma înconjurau. O înălţime ameninţătoare ce ar fi mortala ma ademenea sa fac un simplu imbold si sa ma pierd in abisul de întuneric fara de sfârşit. Ma întreb cat timp voi sta aici? Cine ştie adevărul si de ce îl ascunde? Care e motivul si… oare va trebui sa facem ceva imposibil ? Ce ne aşteaptă ? Ce se va întâmpla?

– Emma! Iar visezi la nemurirea sufletului?

– Ahhh Ren, fix când eram si eu mai profunda vi tu si imi distrugi toate gândurile si le înlocuieşti cu o dorinţă destul de mare de a te bate mar.

– Lăsând gluma la o parte… ce o sa facem?

– Nu stiu…

– Si răspunsul e…

– Răspunsul la ce?

– Răspunsul adevărat la întrebarea mea.

Ahhh cine crede asta ca sunt Einstein? Nu am răspunsul la toate întrebările idiotului ăstuia de univers. Daca leas avea ahh… cred ca deja as fi la mare.

– Aici erai Emmmaaaaaaa!!!!!

O fetiţă de 5 ani se năpusti asupra mea cu un cuţit in mana. Tacticos m-am ferit de lovitura ei si am intrat in poziţia de garda. Ella are chef de joaca si daca nu sunt atenta lucrurile sar putea termina urat pentru mine si nu am chef sa fiu invalida sau ceva de genul.

– Ren? Am întrebat ferindu-mă de o încercare eşuată de a-mi tăia stomacul a Ellei.

– Da?

– Mai şti când mai întrebat ce vom face? Am întrebat urcându-mă pe o stalacto-mitolactito (o stalactita/stalagmita ce ieşea din pereţi)

– Da.. a spus ei uitându-se in continuare amuzat la soul din fata lui in timp ce eu ma feream de loviturile Ellei si încercam sa nu mor.

– Cred ca răspunsul a venit el la noi, am spus sărind de pe… chestia aia ce ieşea din pereţi si aterizând lângă Ren.

– Da.

– Nu mai asta şti sa spui? Am întrebat strâmbându-mă si punându-mi mâinile in sold in timp ce ma uitam insistent la el.

– Nu lua ochii de la inamic, a spus Ella entuziasmata in timp ce ma ataca cu cuţitele.

– Tu nu eşti inamic Ella deci nu trebuie sa stau cu ochii pe tine, am spus ferindu-mă de loviturile ce căpătau o viteza din ce in ce mai mare si căpătând câteva zgârieturi cam adânci pentru placul meu…

– Ella nu crezi ca ar trebui sa te opreşti?

– OOO deci Ren te-ai hotărât sa iţi deschizi si tu gura sa ma ajuţi?

– Da, dar e amuzant sa va privesc cum va jucaţi.

– Asta ti se pare ţie joaca??!!

– Daaa Emmaaaaa ne distrammm ne distrammm!!

– Ella, am spus apucând intre degetul arătător si mijlociu cuţitul si oprind atacul Ellei, gata cu gluma.

M-am aplecat astfel încât sa fiu la acelaşi nivel ca ea si am spus aspra:

– De ce arunci cu cuţite? E periculos.

– Ba nuuu e amuzant, amuzant.

– Dar daca se răneşte cineva Ella?

– Nu contează o sa isi revină in 2 secunde doar sunt ingeri ai morţii.

– Aşa-i Ella dar eu spre exemplu nu stiu cum sa ma vindec… nu sunt un înger tămăduitor.

– Mintiiii pot sa iţi simt auraaaa poţi sa vindeci dar poţi sa si ataci.

– Asa’i pot sa vindec DAR NU STIU CUMM.

– Eh… nu’i problema o sa te vindece Marius.

– El poate vindeca?

– Da el vindeca si apăra eu atac, atac si iar atac e amuzanttt.

– Ella… nu crezi ca ar trebui sa te opreşti?

Ea a stat putin pe gânduri apoi a atacat spunând cu un zâmbet larg pe fata accentuând cuvântul:

– Nu.

Offf copii au fost mereu aşa dificili? Ei bine daca pot numi copil o persoana de peste 100 de ani… Ella se comporta ca un copil aşa ca trebuie sa ma comport si eu cu ea ca un copil.

– Ella? Nu te-ai plictisit de jocul asta?

– Paiii asta e cel mai amuzant joc…

– Dar te-ai plictisit ce zici Ella jucam un joc nou?

Ella se opri cu un zâmbet de 100 de ori mai mare pe chip întrebând:

– Ce joc? Ce joccc??

– E un joc amuzant se numeşte leapşa.

– Nu e amuzant…

– Ella daca ma prinzi o sa te las sa faci ce vrei, o sa ma joc jocul tau preferat o zi întreagă si o sa stau numai cu tine.

– O sa stai numai cu mine? Numai noi 2 fara altcineva? Intreba ea entuziasmata.

– Da Ella fara altcineva doar noi.

– Bine dar vreau o luna.

– 2 zile.

– O luna si 5 zile.

– 3 zile.

– O luna si jumătate.

– Nu ai de gând sa renunţi nu?

– Nuuuu.

– Jumătate de luna si atât. Batem palma?

– Offf… fiee, a spus ea îmbufnindu-se ca un copil. Dar ce se întâmpla daca tu câştigi?

– Ella daca nu reuşeşti sa ma prinzi in 2 ore eu o sa câştig si daca câştig o sa imi spui de ce arunci cu cuţite bine?

Ella se uita in jos si mormăi uşor un aproape neauzit „Bine” chestia asta chiar o deranja.

– Ok deci 3 2 1 start, a spus Ella in câteva secunde luandu-ma pe nepregătite si prinzându-mă in secunda 2… nu secunda 2 ar fi o jicnire nici nu am apucat sa clipesc ca ea era deja pe mine strângându-mă in brate.

– Ce sa…? Am clipit si ea tea prins… tea prins in mai putin de o secunda, a spus Ren izbucnind într-un ras gălăgios si enervând lăsându-şi lacrimi de bucurie sa i se scurgă pe obraji.

– Am câştigat!

– Da Ella… asa’i ai câştigat…

– Pari trista… de ce eşti trista? Pentru ca am câştigat? Vroiai sa câştigi tu? De ce eşti trista…

Ella părea atât de îngrijorată. Am luat-o in brate sărutând-o pe frunte si afişând un zâmbet larg semn ca nu sunt supărată. Ella imi zâmbi ca un copilaş si ma făcu sa fiu fericita ca am pierdut.

– De ce Ella ce vom face?

Ella zâmbi si imi şopti la ureche ceva ce nu am crezut ca o voi auzi spunând.

~După 45 minute~

– Dai doriţi ceai domnişoara Emma?

– Oo vai, dar te rog domnişoara Ella.

Ella imi turna putin ceai imaginar in cupa mea mica de plastic alba. Eu m-am prefăcut ca sorb ceaiul si ca imi place enorm de mult. Eram la un „ceai” cu Ella si se pare ca ea se distra pe cinste.

– Ella, asta e prima data când iei „ceaiul” cu cineva?

– Da… cei de aici sunt tare ursuzi… Sydnei spune ca nu are timp… Sebastian e mereu cu o tipa sau o trage cuiva pe undeva… Emmet mereu doarme… Ren era mereu deprimat înainte iar marius stiu ca nu iar plăcea sa ia ceaiul cu mine si nu vreau sa îl forţezi…

– Înţeleg… am spus punându-i mana in cap si ciufulindu-i parul pana la umeri negru si mătăsos. Ella? Cum ai făcut asta?

– Ce sa fac?

– Sa transformi porţiunea asta din grota într-un parc… arata aşa frumos daca nu as şti mai bine as spune ca e un parc adevărat.

– Pai chiar de suntem in grota tot in Hellon suntem deci putem sa modificam spaţiul cum vrem.

– Siiii cum faci asta?

– Trebuie sa iţi imaginezi si sa te concentrezi putin.

– Bine… deciiii…

Mi-am imaginat casa mea si într-o secunda la câţiva metri distanta apăru.

– Haide Ella sa iţi arat casa mea.

Am luat-o im brate pe micuţa si am dus-o in camera mea. Imediat ce am puso jos a început sa se agite si sa se uite peste tot curioasa încercând sa descopere cat ma multe chestii despre mine.

– Ella vino aici.

Ella se urca lângă mine in pat iar eu am început sa ii pieptan parul încâlcit.

– De ce faci asta?

– Ce anume Ella?

– De ce te comporţi aşa drăguţ cu mine?

– Pentru ca vreau si pot.

Ella se întoarse cu fata la mine si ma strânse tare in brate.

– Eram mica… aveam cam 5 ani părinţii mei nu se înţelegeau si mereu se băteau. Ei doi erau singura mea familie ei doi si mătuşa mea… nu aveam bunici… erau morţi si niciun alt fel de rude. Mama era normala la fel si tata insa mătuşa mea era înger al morţii… Ea mereu ma lua la ea acasă si ma antrena pentru a deveni un înger al morţii foarte bun. Într-o seara când m-am întors acasă fara sa afle mătuşa, mea părinţii meu se certau. Eu m-am ascuns de după tocul uşii si i-am privit in tăcere. Mama a luat cuţitul si la aruncat spre tata… si la nimerit in umăr. Tata nervos a lovit-o pe mama…, Ella începu sa plângă.

– Ella e ok daca nu vrei sa spui…

– Nu! Vreau sa iţi spun. Tata a început sa o lovească pe mama cu cuţitul si nu se oprea o lovea iar si iar si iar cu furie repetând mereu „Acum mai poţi sa te mai vindeci diavol blestemat” simţeam o senzaţie uriaşă de disconfort si nu mai puteam sa o privesc pe mama cum incasa loviturile brutale ale tatei fara sa riposteze aşa ca am luat un cuţit si am aruncat in tata… in secunda următoare… mătuşa mea intra in casa si ma acuza ca mi-am ucis părinţii… apoi am ajuns aici iar…

– Nu înţeleg daca cu un cuţit ţi-ai ucis părinţii cum mai poţi pune mana pe aşa ceva?

– Pentru ca de el se leagă toate amintirile mele, asta e amintirea mea cea mai puternica cea care o stiu cel mai bine iar cuţitul… e cel ce imi demonstrează ca am amintiri ca am încercat sa imi apar mama si e simbolul ca am fost cândva o fata normala care avea probleme in familie…

Am strâns-o mai tare pe Ella in brate si am spus:

– Ella, tu ai lăsat-o pe mătuşa ta sa creadă ca tu ţi-ai omorât părinţii?

Ea păru uimita de întrebarea mea si dădu uşor aprobator din cap.
– Ella nu bine… trebuie sa ii explici, nu trebuie sa o laşi sa înţeleagă greşit…

– Ce e de înţeles greşit Emma?! Mi-am omorât tatăl!

– Nu lai omorât, ai încercat sa iţi aperi mama, erai doar o copila de 5 ani care a fost recrutata prea devreme de îngerii morţii. Eu as fi făcut la fel in locul tau daca aveam 5 ani cum aveai tu…

– Dar…

– E ok Ella nu a fost vina ta erai doar un copil iar pedeapsa a fost mult prea aspra pentru un copil de 5 ani. Ce zici ma ajuţi sa ieşim de aici si sa ii explicam situaţia mătuşii tale?

– Da, as vrea dar… eu am peste 150 de ani deci mătuşa mea e moarta…

– Hei suntem ingeri ai morţii putem vorbi cu spiritele…

– Nu nu putem.

– Nu putem?

– Nu!

– Atunci vom găsi o cale iţi promit Ella.

– Ren are dreptate faci totul sa para atât de uşor… ceva ce am crezut ca este de neiertat mi se pare acum ceva ce poate fi iertat… ceva ce… sa întâmplat din cauza sortii.

– Aşa-i… deci şti vreo cale de a ieşi de aici?

– Sincera habarnuam…

– Ce?

– Pai… nu ma interesat niciodată sa ies de aici am crezut ca trebuie sa imi accept pedeapsa ca un copil cuminte…

– Sii şti pe cineva care ştie?

– Emmet cred ca stil, el e geniul de pe aici… el ştie… totul.

Iarăşi Emmet of trebuie sa stau de vorba cu tipul ala Ella sia pus capul in poala mea si uşor uşor a adormit. Ce trebuie sa fac acum? Sa vorbesc cu Emmet sau cu tipul ala Sebastian sau sa îl iau la dosarele X pe Marius sa vad daca e de partea noastră? Ahhhh de ce trebuie sa in eu mereu cu idei si sa pun planul in funcţiune?
– Nu am mai văzut-o de mult timp sa doarmă aşa de liniştită…

Vocea groasa si totuşi plăpânda venea dinspre usa ce era acum larg deschisa.

– Cum ai intrat aici Marius?

– Nu e casa ta adevărata deci pot sa fac ce vreau.

– Da… stiu ca nu e casa mea…

Marius sa uitat îndelung la mine si începu sa se apropie.La început nu înţelegeam ce vrea sa facă dar apoi am realizat si am spus in şoaptă cu o voce aspra si protectoare:

– Las-o aici sa doarmă putin, daca o iei acum o sa o trezeşti.

El zâmbi si se întoarse si începu sa plece. Sa oprit in tocul uşii si a spus:

– Sunt de partea voastră, va voi ajuta sa găsiţi o ieşire de aici… eu nu stiu niciuna dar cred ca Sydnei ştie.

– Sydnei? Am întrebat nedumerita. Majoritatea ar sune ca Emmet.

– Crezi ce vrei, a spus acele cuvinte si a dispărut ca si când nici nu ar fi fost aici si mi-ar fi dat lumea peste cap in doar o secunda.

Mereu m-am gândit ca Emmet ştie ceva dar Sydnei… asta schimba totul… Dar nu cred ca Sydnei ştie ceva… nu are cum si ea vrea sa plece de aici la fel de mult ca si noi… Nu?

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;~capitolul 6: A little soul lost in darkness~&8221;

  1. Cred ca Sydnei ascunde ceva.Nu miroase bine deloc *-Eric!!!,-Daa,-Ce se intampla aici?!,-Habar nu am…(intorcandu-se la somn)* Deci,vrea cineva sa-mi spuna CE NAIBA SE INTAMPLA?!Marius pun pariu ca se va atasa de Emma,trebuie!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s