~Capitolul 2 : the game begins~

Simteam valurile cum veneau cu putere spre mal încercând cu ardoare sa înece lumea oamenilor si sa imi duca înapoi in adâncurile marii trupul sleit de puteri. Corpul meu se odihnea pe nisipul moale si ud vulnerabil si neapărat.

M-am sprijinit in mâini si am încercat sa ma ridic insa o durere incredibila mi-a străpuns corpul întocmai cum o săgeată străpunge o tinta mica si fragila. Partea superioara a corpului meu sa izbit de nisip, cu pumnii strânşi m-am ridicat in şezut desi durerea ce o simteam era înfiorătoare. După ce m-am adaptat la lumina slaba am observat câteva rani ce se vindecau cu o viteza uluitoare chiar in fata ochilor mei, am ignorat acest lucru ca si cum ar fi ceva normal desi nu era. M-am ridicat si am început sa merg pe plaja lăsând câteva urme pe nisip ce aveau sa fie şterse de valuri.Ma simteam ca si cum acele urme ar fi speranţele mele ce aveau sa dispară încet, insa cu cat aveau sa dispară speranţele cu atât aveam sa imi creez altele noi am dreptate speranţele sunt întocmai ca urmele de nisip dispar la fel de repede pe cat apar.

stock-footage-sunset-at-sea-a-girl-stands-on-the-beach-watching-the-sunset-the-waves-wash-her-feet

Soarele începea sa răsară transformând cerul de un albastru închis aproape negru uimitor in un portocaliu melancolic. Mi-aş fi dorit ca Mihail sa fie aici, cu mine. M-am îmbrăţişat strâns încercând sa ma oblig sa nu plâng. Auzeam sunete de pasi in spatele mei insa nu m-am întors. Ce motiv aveam? Eu de azi am început sa exist in aceasta lume. Nimeni nu ma cunoaşte.

– Lilith! Lilith stai!

Cineva ma apuca de umăr si ma face sa ma răsucesc astfel încât sa am o vedere perfecta asupra unui tip. El avea parul auriu întocmai ca razele soarelui ochii lui albăstriii nu puteau fi asemuiţi cu gheata, erau blânzi si plini de îngrijorare. Braţele lui mari si puternice ma îmbrăţişară strâns de parca i-ar fi frica ca as pleca undeva departe si nu mas mai întoarce niciodată. Din cauza oboseli mi-am odihnit capul pe pieptul lui moale si cald ce imi inspira încredere.

– Lilith nici nu şti cat de fericit sunt ca te-am găsit!

Vocea lui suava si liniştitoare ma făcu sa ma trezesc din vraja ce ma cuprinse. Încet m-am desprins de el apoi am întrebat ca si cum ar fi fost prima oara când l-am văzut insa îl cunoşteam de mult timp.

– Cine eşti?

– Deci chiar nu iţi aminteşti nimic surioara?

– Surioara?

– Sunt Mikael, fratele tau. Tata a spus ca ai avut un accident si ţi-ai pierdut memoria.

– Mihail?

– Nu, nu Mihail ci Mikael. Haide sa mergem.

– Unde?

– Acasă.

Am vrut sa protestez am vrut sa plec sa ii spun ca eu nu sunt om ca sunt un înger captiv in trupul unui muritor insa acel cuvânt… acel cuvânt sfânt pentru mine ma făcu sa tac si sa îl urmăresc. Acasă… acasă este pentru mine Raiul, acolo este casa mea, nu unde crede Mikael ca este. Eram încurcată si nu imi dădeam seama ce se petrece insa nu imi puteam lua gândul de la faptul ca as putea sa am o casa din nou după mult mult timp.Ma simteam ca si cum as face parte dintr-o poveste… una care avea sa aibă un final frumos si…”Îţi voi da ce doreşti. Vei fi libere, oarecum.” cuvintele lui Lucifer fura ca o palma peste fata pentru mine in momentul in care mi le-am amintit. Acum câteva secunde eram in Iad cu Lucifer iar acum sunt pe pământ. El e responsabil. El e mereu responsabil de tot ce mi se întâmplă.Se joaca cu mine ca si cum as fi o păpuşă.

– Unde e…a… acasă? Am întrebat încercând sa ascund tremuratul din glasul meu.

– Mai avem putin, a spus Mikael mângâindu-mă pe cap.

Mikael era bland si bun puteam simţi acea inocenta din inima lui si blândeţea cu care ma trata. El era mai înalt ca mine probabil era cu 2-3 ani ma mare, părea puternic si protectiv si semăna incredibil de mult cu Mihail…”Nu! Mihail e mort si tine minte asta Lilith” mi-am repetat eu in minte încercând sa nu plâng. Am început sa ma concentrez asupra drumului si cartierului in care eram.

chateau1

La scurt timp am ajuns in fata unei vile mare cu 2 etaje. Culoarea bej deschis cu albastru inchis ii confereau un aspect elegant si rafinat vilei. Am intrat in vila condusa de „fratele meu” apoi m-am trezit îmbrăţişată de un bărbat de 45 de ani cu parul cărunt si îmbrăcat într-un sacou negru. Ochii albaştri ca ai fiului sau ii dădeau de gol identitatea. Fara tragere de inima am întrebat:

– T.. Tata?

– Fiica mea nici nu şti cat ma bucur ca te-ai întors!

– M-am întors?

– Ai dispărut după 2 săptămâni de la accident.

– Ce accident?

– De…

– Nu fiule, îl întrerupse „tata”, inca nu e pregătită continua el.

– Pentru ce nu sunt pregătită?

– Vei afla… cu timpul.

Am vrut sa protestez sa spun ca am dreptul sa stiu si sa mai pun câteva întrebări insa… nu am putut si nu pentru ca nu ma lăsa inima sau alte prostii de acest fel ci pentru ca pur si simplu nu puteam. Nu imi mai controlam corpul, din nou, apoi fara sa vreau am spus:

– Pot sa ma duc in camera mea sunt cam obosita.

– Sigur draga mea Mikael te va conduce.

– Nu e nevoie.

Apoi am început sa merg spre scări. Am încercat sa ma opresc insa nu am putut. Corpul meu nu sa oprit pana când nu a ajuns in fata unei uşi pe care era o pancarte pe care scria „Stop” si a intrat in camera apoi a închis usa. Când într-un sfârşit am reuşit sa imi controlez corpul m-am sprijinit cu spatele de usa si am început sa alunec uşor pana când am am ajuns sa stau in şezut pe podeaua acoperita de un covor moale si pufos. Eram oarecum liniştită si calma eram OK insa in secunda următoare ma străpuns un sentiment de panica si teroare. Am sărit in picioare cu o viteza uluitor de mare si m-am pus in garda.

Atunci l-am văzut era acolo sprijinindu-se de perete cu o aura superioara si amuzata. Parul lui lung si negru ca pana corbului fu putin mişcat de o pana de vânt ce veni dinspre fereastra de pe peretele opus. Ochii lui roşii ma priveau insistent.Cu o voce ca ma făcu sa ma înfurii si sa ma înfior a spus aproape râzând:

– Jocul începe!

Din capitolul urmator :

sleepless_by_gilraen_ar_feiniel dreamadorableanimalartf

//

8 gânduri despre &8222;~Capitolul 2 : the game begins~&8221;

  1. of doamne cat de rai sunt baietii…si fraierii nu isi dau seama ca ranesc fetele pentru ca tin la ele…sau le e frica, ca o sa se indragosteasca de ele

  2. Oh Doamne!!!Mi-a placut la nebunie capitolul asta!Mi-a fost atat de dor de capitolele si povestile tale!!!>:D<
    Abia astept sa vad ce se intampla in continuare pentru ca imaginile din "capitolul urmator" au nascut in mintea mea bolnava multe idei ce pot continua intr-un fel sau altul 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s