~Capitolul.12:Goodbye(the end)~

Inima mi se opri pentru câteva minute. Mama, blândă şi iubita mea mamă a devenit o creatură a întunericului, un spirit rătăcit ce caută cu disperare o soluţie pentru agonia ei.

– C.. care a fost motivul? M-am bâlbâit eu.

– Nu ştim.

După o scurtă perioadă de timp în care am reuşit să respir din nou am spus cu cea mai rece voce pe care am reuşit să o reproduc:

– Vom merge şi o vom izgoni din Hellon. Haide Cristian.

Fără nici un alt cuvânt în plus am plecat spre locul unde mă ghidă instinctul că este mama. Am mers mult timp prin pajişti fără pic de verdeaţă şi deşerturi pustii. Într-un sfârşit am zărit un oraş. Am început să alerg deoarece am simţit prezenţa unui Devatum, era mama. Am intrat în acea iluzie ce era a oraşului meu natal. Frica mă cuprindea din ce în ce mai mult iar mii de întrebări îmi umpleau capul. O să pot să lupt cu mama? Când nu va mai fi Devatum se va transforma iar în unul din cauza nefericirii? Ce se va întâmpla cu mama? MI-am băgat unghiile puţin în carnea palmei pentru a putea să îmi revin din transa în care am fost captivă acum un minut.

Nu am avut nevoie de puterile mele de localizare pentru a o găsi pe mama, am mers direct la casa mea din acel oraş. Am intrat în casă fără să facem nici un zgomot. I-am spus lui Cristian să aştepte la ieşire dar el încăpăţânat a venit cu mine. Ne-am ascuns după tocul uşii de la bucătărie unde am fost surprinsă mă mă văd pe „mine” şi pe mama stând la masă din bucătărie şi discutând:

– Mamă, nu e vina ta, este ceva inevitabil este alegerea mea şi vreau să devin un înger al morţii, am spus eu cea din lumea creată de mama.

– Dar putem face ceva putem să îi convingem că… că nu eşti un înger al morţii, putem să o facem nu te va obliga nimeni să devii un înger al morţii, spuse mama agitată.

– Ştiu, e alegerea mea, spese cealaltă eu şi deodată se ridică de la masă şi apăru pe ea costumul de înger al morţii, adio mamă, continuă cealaltă eu.

– Nu!

Ţipătul mamei mele răsună peste tot în încăpere şi în secunda următoare eram iar în afara case holbându-ne la ea.

– Ce să întâmplat? Întrebă Cristian uimit.

– O previziune a mamei ce doreşte să o schimbe.

– Ce?

– Când mama era în viaţă a avut o previziune şi anume ca eu voi muri la vârsta de 7 ani împreună cu unchiul meu, dar ea a schimbat viitorul făcându-ne să trăim dar… în schimbul vieţii mele şi a unchiului meu destinul trebuia să ia alte două vieţi. Asta e regula de aur a schimbării: Iei ceva dar dai în schimb altceva de aceeaşi valoare.

– Ale mamei şi ale tatălui tău.

– Exact. Asta ceea ce tocmai ai văzut e o altă previziune a ei de când era în viaţă însă când a schimbat viitorul a a schimbat şi previziunea. Previziunea era ca eu să devin înger al morţii şi a devenit realitate. Cel mai mare coşmar al mamei mele este să devin înger al morţii.

– Trebuie să o purific, tu stai aici, mă ocup eu.

– Nu! E mama mea, e treaba mea, e misiunea mea. TU stai aici.

– Şi cum ai de gând să o purifici? Încă nu ai învăţat.

– Omorând-o, am spus afişând un zâmbet trist.

– Dar… ea nu va mai exista şi nici tu.

– Nu, am spus că o să o omor nu că o extermin. E o diferenţă şti. Dacă o omor îşi va pierde toate amintirile şi va trece în rai iar îngerii morţii o vor lăsa în pace şi nu va mai deveni un Devatum niciodată.

– Emma…

– Sunt un înger luptător, o răzbunătoare nu unul purificator nici unul care detectează spiritele. Nu sunt normală iar tu ar trebui să şti cel mai bine asta.

– Emma.

– E alegerea mea.

Am dat fuga în casă şi am alergat spre mama. Brățara de pe mâna mea se transformă într-o seceră neagră ce avea să îi curme suferinţa. M-am năpustit asupra ei. Întocmai ca şi ceilalţi Devatum ea se transformă într-un monstru îngrozitor şi îmi dădu o palmă azvârlindu-mă departe de ea. Cealaltă eu se transformă într-o păpuşă cu sfori ce erau legate de una din mâinile mamei. Fără ezitare m-am năpustit asupra ei din nou, în minte îmi apăreau amintiri groaznice şi terifiante ale mamei de când era înger al morţii, acum ştiu de ce nu vria să devin şi eu unul.
pizap.com13593640732372
M-am ferit de loviturile păpuşii şi de câteva gloanţe dintr-un pistol ce alcătuia a 3a mână a mamei. Eram speriată şi răvăşită de toate sentimentele ce le primeam din partea mamei. Îi simţeam durerea agonia şi neputinţă mamei iar cuvintele „Trebuie să o apăr” îmi răsunau în minte ca un ecou.

Am decapitat păpuşă şi mi-am transformat secera într-un pistol ce se contopi cu mâna mea şi am început să trag. Am ţintuit-o la pământ pe mama şi am transformat pistolul în sabie.

– Mamă, îmi pare rău, te iubesc.

O lacrimă i să scurs pe obraz iar eu i-am înfipt sabia în piept.

– Emma micuţa mea te iubesc, nu uita.

Încetul cu încetul întreg oraşul şi trupul mamei se transforma într-un praf strălucitor ce se risipi în aer. Lacrimile au început să îmi invadeze chipul iar eu eram prea obosită pentru a încerca să le împiedic. Am început să plâng în tăcere mentinandumi o expresie neutră. Simţeam cum îmi pierdeam o parte din suflet, nu mai aveam motive de a trăi înafară unuia care nu vroiam să îl pierd sub nici o formă…
pizap.com13577248385191
– Va fi bine Emma, totul va fi bine.

– Cristian, m-am întors şi l-am luat în braţe.

El mă sărută pe frunte.

– Emma, îmi pare rău.

El îmi puse mâna pe spate şi într-o secundă întregul meu corp era acoperit de nişte semne.În minte îmi apăru cuvintele ce le auzisem acum 7 luni „Putem să îţi ştergem memoria, ceea ce numai un nivel S poate face şi să nu îţi mai aminteşti de nimeni de aici ” în secunda următoare îmi pierdusem cunoştinţa.

~După o săptămână~

– Hei Em.

– Bună Mia.

– Cum te mai simţi? Ţi-a revenit memoria?

– Nu… habarnuam ce am făcut în ultimele 8 luni, ciudat.

– Nu îţi aminteşti nici de răpire?

– Răpire?! Mie frică să întreb aşa că nu o voi face. Deci nu, nu îmi amintesc.

– Nici de tipul ăla… ah cum îl chema?

În timp ce Mia încerca să îşi amintească cine ştie ce amintire din copilăriile ei eu am văzut un tip drăguţ cu părul castaniu şi ochii verzi ca jadul ce trecu pe landa noi şi îmi zâmbi mie. Eu i-am zâmbit înapoi apoi mă oprisem din mers.

– Emma eşti bine? Întrebă Mia.

O lacrimă mi-a alunecat uşor pe obrazul meu fin şi am rostit numele ce îmi juca pe buze de atâta de mult timp, numele ce vroiam să îl rostesc cu ardoare dar nu puteam:

– Cristian.

Picioarele mi-au cedat şi am căzut în genunchi, o durere sfâșietoare îmi cuprinse inima şi mă făcu să plâng în hohote fără să ştiu motivul.

Cristian… Cine eşti?

      The end.

//

9 gânduri despre &8222;~Capitolul.12:Goodbye(the end)~&8221;

    • :)) da…am vrut sa termin povestea cat mai curând și am vrut sa fac ceva neasteptat și șocant nu ai pierdut nimic dar dacă ai vreo nedumerire spune-mi și ți-o clarific 😀 si poate dacă …povestea va fi vizitata și dacă vreți voi face și partea a 2 a 😀

  1. normal ca trebuie sa faci partea a doua. deci nu e corect. nu asa trebuia sa se termine, eu am luat capitolul de 2 ori ca sa vad daca m-am ratacit pe undeva. nu e corect, CLAR NU E CORECT

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s